Damir, Eleonora, Veronica, Serhii, Ivan, Nestor, Nurgaleev, Artem, Kira, Solomia, Viktoria, Mikhail, Rudolf, Denis, Yan, Sofia, Ihor, Illia, Sofia, Yana, Tymofii, Maria, Polina, Georgiy, Kseniia, Liudmila, Sofiia, Viktoria, Solomia, Maksym, Daria, Nadiia, Vasilisa, Yehor, Vladislava, Maksim, Ivan, Evgheniia, Mihaylo, Nadiia, Hanna, Alex, Llia, Nadiia, Danil, Ruslan, Nikoleta, Bilal, Kateryna, Mariia, Anna, Gonzaga, Anastasiia, Anna, Daria, Anastasiya, Esmatullah, Olena, Antonia, Liubov, Iryna, Ruslana, Gal, Hanna, Glushchuk, Maryna, Olga, Ilona, Viktoria, Evgheni, Kristina, Olga, Damir, Latianna, Olena, Olga, Anastasiia, Daria, Olga, Krysiukova, Juliia, Oksana, Daria, Yuliia, Nadiia, Maryna, Natalia, Anna, Maryna, Lytvyn, Parulua, Olga, Maiia, Anna, Liudmyla, Svitlana, Teiana, Olha, Svitlana, Tetiana, Hanna, Tetiana, Svitlana, Dmitry, Liudmila, Tatiana, Angelica, Liudov, Halyna, Hanna, Olga, Yevgeniia, Mariia, Yuliia, Sofiia, Anastasiya, Polina, Maksim.
118 suflete. 118 refugiați de război care încearcă să-și facă un rost la capătul Europei, adică aici, în Arad. 118 ucraineni care nu mai cred că războiul va fi gata în curând şi, ca atare, nu mai cred că se vor întoarce în grabă acasă. Care vor să poată trăi în Arad, decent. Până se vor întoarce acasă. În decembrie, de Anul Nou, în primăvară, măcar în vară. Dar acasă, unde era bine, tare bine, și unde va fi iar bine.

La capăt de Europă civilizată
Până atunci sunt nevoiți să trăiască aici, la capăt de Europă civilizată, dar nițel mai departe de război. Pentru a trăi aici, însă, au nevoie să ne ştie limba. Au parte de zâmbete şi ajutor, de când sunt în Arad, după ziua aceea nenorocită în care și-au pus într-o valiză, două, tot ce au crezut că merită și mai poate fi salvat din viața lor anterioară, singura pe care o știau, și au plecat spre o Europă mai sigură. Dar vor un pic mai mult: să poată socializa cu adevărat, să se poată angaja undeva, să se poată susține singuri, să nu mai stea la mila locală, dar mai ales să-și vadă copiii jucându-se cu alți copii. Să poată merge la medici, ca acasă, să le poată spune toate durerile, să poată să ducă o viață cât de cât apropiată de cea pe care o trăiau până nu de mult acasă, în Ucraina.

1.000 de refugiați
Aproximativ 1.000 de refugiaţi s-au stabilit în judeţul nostru de la începutul războiului. Un sfert dintre ei s-au angajat, mai ales în fabrici din domeniul automotive, în municipiul Arad şi în Ineu.
Şi-au făcut ei prieteni aici? Şi-au făcut speranţe pentru o nouă viaţă? Vor să rămână la noi, să trăiască şi să muncească aici? Vor să-şi deschidă o afacere? Vor să înveţe în şcolile din Arad, să meargă la facultăţile din zonă? Poate fi Aradul cea de a doua casă, sau e un popas în drumul lor spre mai departe? E uşor de trăit în Arad pentru că e aproape şi există speranța că, imediat ce se termină războiul, se vor întoarce ACASĂ? Sunt întrebările pe care am dorit să le punem ucrainenilor de aici.

Aradul Civic și lumea sa
Am ajuns la cei de mai sus prin intermediul membrilor unui ONG – Aradul Civic – care se ocupă de ucraineni de când a izbucnit războiul și care nu și-a luat o zi de pauză de atunci. Membri care îi știu cu nume, prenume, probleme și speranțe pe sute de ucraineni. Care au deschis un depozit pentru ei, un loc de joacă, care au organizat pe cont propriu, până nu de mult, cursuri de limbă română pentru ei, care au bătut la ușile Inspectoratului Școlar pentru alte cursuri, care au bătut la ușile medicilor de familie şi medicilor specialişti pentru ei, care au căutat medici veterinari, care au oferit joburi şi locuri de cazare şi care încă plâng cot la cot cu ucrainenii atunci când aceştia mai fac un popas prin amintiri. Care îi urmăresc toată ziua pe grupurile de WhatsApp pentru a ști ce probleme au mai apărut și pentru a le rezolva. Care știu cel mai bine, după ucraineni, ce probleme au aici, în cea de a doua casă, casa din vreme de război.

ne-a introdus în lumea lor. Siegfried e privit ca un fel de părinte de către ucrainenii de aici. Știe cu ce s-au confruntat, știe de ce e în stare lumea atunci când în joc sunt viețile altora, banii altora. Știe și de cei care le cer bani ucrainenilor pentru chirii, deși încasează și bani de la stat, a trecut cu vederea furturile românești din frigiderele puse în gara Curtici, în primele săptămâni de război, când stăteau cu zilele și nopțile în gară să împartă de-ale gurii celor care fugeau de război. Știe și problemele lumești cu care se confruntă ucrainenii de aici, știe de micile certuri dintre ei, dar și de cele mai grave probleme. Boli incurabile care au ieșit la iveală aici și care se lovesc acum de zidul insurmontabil al birocrației, de pildă. Știe până și ce nu vrei să afli niciodată. Dar mai știe că ucrainenii de aici trebuie ajutați în continuare. Și asta face, îi ajută.

Lecția de limbă română
O listă cu 118 ucraineni care vor să înveţe limba română, împărţiţi pe 9 grupe, a fost trimisă de Siegfried-Emeric Mayer Inspectoratului Școlar Judeţean Arad cu câteva rugăminţi. Poate cea mai importantă dintre ele e ca orele de limbă română să fie organizate pentru părinţi şi copiii lor în aceeaşi zi şi cam la aceeaşi oră, în clase diferite. Pentru că altfel nu vor putea participa.
Pentru că dincolo de limbă, pe care ucrainenii cu care am ajuns să vorbim o consideră poate cea mai mare problemă a lor de aici, e faptul că nu au cu cine să își lase copiii. Arădenii, cei care duc o viaţă normală, într-o lume normală, a lor, au şansa să-şi lase copiii acasă cu bunicii, cu celălalt membru al familiei, cu prietenii apropiați, atunci când au ceva de făcut. Ucrainenii fugiţi în lume nu mai au acest privilegiu. Sunt zi şi noapte cu cei mici lângă ei.
Cum ar putea să muncească, dacă nu au unde să-i lase pe cei mici? Cum ar putea să facă cursuri de limbă, de calificare, când trebuie în același timp să aibă grijă de ai lor? Cum ar putea să ia o pauză de la jobul de mamă, ca să se simtă pentru o oră, două, hai trei, ca să exagerăm nițel, ca un om odihnit, aranjat, dispus să pornească cu forțe proaspete pe un alt drum?

Fără victimizare, cu intimitate, prin SayHi
„Aș putea veni la cursuri și chiar vreau, dacă în același timp și băiatul meu ar lua parte la cursurile de română într-o clasă din aceeași școală, dar să mergem fiecare în altă parte mi-e imposibil”, ne-a destăinuit Nadiia, folosind aplicația SayHi, la clasa de Limba română de la Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară Arad.
Cu această aplicație și în engleza tradusă de un tânăr urcainean în limba lor dragă, am ajuns să vorbesc cu peste 15 adulți care participau, într-o miercuri după-masa, la ora de limbă română, la clasa la care am bătut la ușă în încercarea de a afla ce probleme au în Arad, dacă vor să stea aici, dacă își văd viitorul aici.
După ce am fost prezentată, tot prin intermediul aplicației SayHi, de profesoară, mi s-a confirmat faptul de care mă temeam: că principala piedică în drumul meu spre ei e faptul că ucrainenii s-au săturat să fie prezentați ca victime. Am aflat că nu agreează să devină subiecte de presă, că vor intimitate. Aia puţină care le-a mai rămas, după ce le-a fost furată viaţa.

Adulții fugiți de acasă
Am decis împreună că îmi vor spune, la unison, problemele – eu la catedră, ca să mă poată vedea bine și să mă poată privi în ochi, să vadă cât de sincer mi-e interesul pentru problemele lor, ei în continuare în bănci. Am hotărât că întrebările mele vor primi răspunsuri în grup, iar cei mai tineri care vor vrea să vorbească cu mine și în particular, o vor face după oră.
Discuția de grup a fost animată, dar, ca și ei, am ajuns la concluzia că cea mai mare problemă e limba, care ne-a ținut departe unii de ceilalți și a tăiat din profunzimea subiectelor abordate. A șters din gravitatea pe care o mai intuiai doar pe fețele înlăcrimate ale câtorva mame.

Acasă, singura casă pentru copii
Limba, suferința copiilor care nu înțeleg războiul și nu se înțeleg cu copiii românilor, faptul că acasă cad bombe și veștile de la ai lor sunt îngrozitoare, faptul că vine Crăciunul, Noul An, momente de sărbătoare și bilanț, care scot în evidență încă o dată ceva de necrezut acum un an, că sunt fugari într-un război care le distruge țara și faptul că Ucraina e acasă, e atât de frumoasă încât e singura casă, celelalte sunt doar popasuri intermediare în drumul lor înapoi spre Ucraina. Acestea sunt principalele probleme ale celor care au acceptat să ne vorbească.

Întrebări și răspunsuri la clasă
Ce vă doare cel mai tare, ce vă lipseşte cel mai mult de acasă? „Faptul că copiii mei nu se pot juca cu adevărat la locul de joacă. Că sunt singuri. Când ieşim în parc se joacă cu copiii de aici, dar jocurile sunt însoţite de cuvinte şi atunci copilul meu rămâne singur, uitându-se trist la ceilalți”, ne spune Daria. Nu mai continuă povestea pentru că nu vrea să o văd că plânge, așa că îmi mut privirea spre o altă cursantă. „Aveam un program bine conturat acasă. Știam când merg eu la serviciu, ea la grădiniță, avem ore clare în care mergeam în parcuri la joacă, la înot, când ne întâlneam cu prietenii, iar ei se jucau cu copiii lor, când mergeam la zile de naștere. Aveam un program plin. Aici totul e gol. Desigur, mergem la Filarmonică (există 20 de bilete gratuite rezervate ucrainenilor la fiecare concert organizat de Filarmonica Arad de către Aradul Civic, în urma înțelegerilor stabilite cu instituția – n.r.), s-au organizat ieșiri în natură pentru noi (concursuri la Lunca Mureșului, organizate de același Arad Civic – n.r.), putem merge pe stadion, la meci și e foarte bine acolo, iar copiii se bucură. Dar activitățile de acasă le lipsesc, pentru că acasă vorbeau cu prietenii lor. Plâng seara pentru că fetița mea nu are prieteni”, ne spune o altă mamă. Și plângem și noi, deși nu vrem.
Discuțiile s-au mutat din română-ucraineană prin ajutorul aplicației SayHi în engleză-ucraineană, pentru că Ivan știe engleză chiar bine și crede că e mai ușor ca el să traducă ce spun colegii de curs.
Și apoi doar în română, pentru că Liudmyla a învățat, în cei trei ani în care a stat aici, românește. Liudmyla e din Ucraina, dar stă în România de trei ani și acum a devenit mâna de ajutor, sprijinul urcainenilor care au venit prin transfer de la fabricile Leoni din Ucraina la fabrica Leoni din Arad.

Primul vis din război
Și în românește am aflat că primul vis a fost, pentru mulți, pentru cei mai mulți, când au ajuns aici, acesta: că războiul se va termina cât mai repede și se vor întoarce acasă. „Acum, totul e incert pentru că e război de atâtea luni, așa că visurile noastre merg în jos. Vrem să ne adaptăm cumva aici. Până acum am tot primit ajutor de la România, de la Europa și cumva, cumva, ne-am descurcat, dar acum am văzut că războiul merge mai greu și mai greu și am înțeles că trebuie să-mi caut loc de muncă, pentru că războiul nu se termină așa repede cum am crezut. Vedeți, acum fiecare caută un loc de muncă și când începi lucrul trebuie să te descurci cumva cu limba. Și înainte am fost la cursuri, la doamna Marieta Gavra, dar erau foarte puține persoane. Acum sunt mult mai multe. Multe persoane vor acum la cursuri de limbă română”, ne spune, prin intermediul Liudmylei, Olena.

Un oraș ușor de trăit
E Aradul un loc în care e ușor de trăit pentru ucraineni? Simt că pot face parte dintr -o comunitate, că pot trăi aici? „Da, dar la mine e un plus pentru că știu limba română. Cine vrea să lucreze își găsește loc de muncă, însă. În oraș este confort, sunt locuri de muncă, este transport gratuit, suntem ajutați cu copiii, cu școala și cu grădinițele”, ne spune, după ce ascultă răspunsul conaționalelor sale, Liudmyla.
Fetele de aici au reușit să-și facă prieteni, doi, trei, câțiva, nu voluntarii? „Da. Avem deja prieteni, mai ales colege la muncă, care ne ajută foarte mult. Oamenii sunt foarte buni și foarte deschiși cu noi și ne ajută mulți. Mama și fiica mea vor să rămână aici în România, deși sunt din Odesa”, a provestit în urcaineană, cu zâmbetul pe buze, Oksana, ajutată de Liudmyla cu traducerea.
Acum un an de zile v-ați imaginat că e posibil să existe un război în țara voastră, indiferent de cât de tensionate erau relațiile? Cum era viața înainte? „A fost foarte bine. Niciun om nu își imagina că va fi situația asta, noi nu am fost pregătiți înainte pentru războiul acesta. Până în ultima zi când a început războiul, până în ultima noapte, noi credeam că el (Putin – n.r.) nu poate să aducă așa ceva. Era și înainte război. În Ucraina e război de 9 ani, că a făcut asta în Crimeea și Donbas. Dar oamenii care locuiau în zona de vest nu simțeau așa pregnant războiul. Dar acum e greu pentru toată Ucraina”, sintetizează tot Liudmyla.
Nu vă e frică acum că, fiind România atât de aproape totuși de Rusia, războiul se va muta și aici și că, după ce ați încercat să vă faceți o nouă viață aici, trebuie să o luați din nou de la capăt, să treceți o altă graniță? „Aradul e departe. Ungaria e prima care va închide granița”, spune râzând tânărul Ivan.

Acasă vs. Arad
De ce vă e cel mai dor legat de Ucraina? „Cel mai mult ne e dor pentru că copiii erau obişnuiţi cu casele lor, cu jucăriile lor, cu paturile lor. Lor le e dor cel mai mult de prietenii de şcoală. Copiii vor să meargă acum acasă pentru că ei nu pot înţelege războiul din Ucraina. Aici copiii nu se pot descurca cu alţi copii, cu şcoala, cu toate acestea. Fac mai mult școală online. În Ucraina, copiii erau ocupaţi cu desene, cursuri, dans, după şcoală fiecare copil mergea undeva, ori la sport, ori la alte cursuri, iar aici stau cu mamele, zi de zi”, spune și Maryna.
Ceva din Arad care chiar să vă placă? „Ne place oraşul. Că oamenii sunt foarte deschişi, organizați, că în weekend ucrainenii sunt duși undeva, la locul de joacă, la grătar, la filarmonică, suntem fericiți că ne putem relaxa acolo. Locuiesc în zona UTA și acolo pot să merg la fotbal și sunt foarte mulți oameni acolo simpatici. E gratuit și la «La Joacă», la UTA , unde am ajuns de mai multe ori”, se destăinuie o altă mamă din Ucraina. „Și mie îmi place orașul. Când am venit prima dată în România, am fost aici, la lucru, era iarnă și a fost totul negru și era o atmosferă grea. Nu am înțeles unde sunt și nu puteam vorbi cu nimeni, dar apoi, când am revenit în primăvară, când am văzut că toate sunt verzi și că e culoare, când am văzut odată, seara, Catedrala, așa mi-a plăcut, mi-a deschis ochii”, își amintește Liudmyla.

Două povești pentru copii
Nu ne-am despărțit de ucraineni și de ora lor de română cu doamna profesoară Gavra, ci am așteptat cuminți ca la final cei care doresc să intre în amănuntele dureroase ale vieții lor de aici, să o facă. Și au acceptat Olha, care s-a lăsat și fotografiată, și Liudmyla, care a preferat să nu iasă în față.

Iată poveștile:

Olha Kukharenko: „În 8 martie, din Kharkiv, am venit împreună cu fiul meu și nepoata mea. El are 9 ani, eu 36. Am venit în Oradea, la început. În Arad suntem din iunie. Cea mai mare problemă pentru mine, aici, a fost că în Ucraina aveam un apartament frumos, într-o clădire frumoasă, cu fântână, cu parc în apropierea casei și când am venit în România, în adăpost, noi am venit cu un pulover, o pereche de blugi, fără alte haine. Aveam șansa să plecăm din Kharkiv, unde era atât de periculos. Iar când am avut șansa asta, când vecinii noștri au plecat din oraș cu mașina, ne-au luat și ne-au dus la gară. Am venit 7 oameni într-o mașină, ne-am dus la gară, am mers cu trenul. Eram 16 persoane într-o cușetă de patru. Copiii au stat în brațele noastre. Am călătorit 3 zile până în Oradea. Când am ajuns, eram foarte obosită, dar a fost foarte greu mai ales pentru fiul meu și nepoata mea. Nu am dormit trei zile. Când am ajuns în Oradea, mi-a fost foarte dificil: nu aveam bani, haine. Acasă aveam de toate, aveam un job și bani, aici nu mai aveam nimic. Era ciudat că oamenii ne dădeau mâncare și haine. Nu te simți confortabil. Apoi am găsit pe Facebook un loc de muncă și m-am dus la muncă în Oradea, la o fabrică de pantofi. Am muncit și a început să fie mai ușor, pentru că aveam bani și puteam comunica. Dar sper să mă întorc oricum acasă. Știu de la cei care au rămas în Kharkiv că apartamentul meu e încă în picioare, are geamuri sparte, dar e încă acolo. Sper că apartamentul meu va fi acolo când mă întorc”.

De la psiholog la refugiat de război
„Un lucru știu sigur: vreau să mă întorc acasă. Fiul meu face cursuri online în Ucraina. Pentru că sper că ne putem întoarce în Ucraina. Nu vreau să învețe în școlile din România, pentru că vreau să mergem acasă. Aici, în Arad, mă simt confortabil, pentru că avem sprijin și avem o mulțime de activități la îndemână, putem merge la Filarmonică, la sport, și asta îți dă un grad de confort, dar mi-e dor de munca mea. Am încercat să îmi fac munca aici, în Arad, să ajut oamenii, pentru că sunt psiholog. În vară am lucrat cu copii ucraineni, pentru că am vrut să fiu utilă și m-am descurcat, dar pentru băiatul meu e foarte dificil pentru că nu are prieteni, nu știe limba. La locul de joacă, copiii se joacă împreună cu mingea, fug împreună, e normal. Dar când vrea să vorbească cu ei, e foarte dificil, copiii se joacă împreună, dar el rămâne pe dinafară, așa că fiul meu vrea acasă. Mă întreabă mereu când ne întoarcem. În Ucraina aveam un program în fiecare zi, mergeam la şcoală, la sport, fiecare zi era în grafic”, continuă Olha.

Șapte oameni într-o cameră
„Aici e cu totul altfel”, mărturisește ea. „Locuim 7 oameni într-o cameră, ne-am întâlnit cu rudele noastre care au plecat din Ucraina în Polonia şi acum au venit aici şi locuim împreună, dar este foarte dificil, pentru că acasă locuiam doar 2 oameni, iar aici suntem 7. Fiecare cu propriul program, unuia îi place să doarmă mai mult, altuia să se trezească devreme, mergem la culcare la ore diferite, mâncăm mâncare diferită. Locuim cu ajutorul programului guvernamental, am închiriat un apartament şi plătim cu banii din programul guvernamental. În Oradea am plătit bani pentru apartament, de aceea am plecat, pentru că în Arad putem plăti cu aceşti bani chiria. Proprietarul încasează banii pe chirie şi ne dă nouă banii pentru mâncare. Aici nu muncesc, fizic, dar muncesc online pentru Ucraina.
Părinţii mei sunt și ei aici, dar cea mai mare problemă pentru ei este medicina. În Ucraina, ca peste tot, mergi la medicul de familie, îl suni, mergi la consultaţii. Aici orice problemă medicală e dificilă. În Arad sunt însă mulţi doctori care ştiu rusa şi mama, din Lugansk, a venit din Polonia poate și din cauză de medici, iar aici a reușit să vorbească cu ei. Dar nu e aceeași legătură ca cea pe care o ai cu medicii de acasă.”

Nimic nu se compară cu Ucraina
Olha își încheie povestea cu o mărturisire emoționantă: „Chiar dacă aș avea cel mai mic apartament în Ucraina, tot acolo vreau să fiu”. „Chiar dacă aș putea trăi, de pildă, în Barcelona, tot în Ucraina aş vrea să trăiesc”, spune aceasta. „Eu cred că acolo avem cei mai buni medici, cei mai buni bucătari, brutari. Avem probleme şi în Ucraina, dar nu avem așa prețuri mari la utilități, e mult mai ieftin în Ucraina, e mai ușor să mergi la doctor, să iei actele online. Nu am visat niciodată să mă mut în altă țară. Sunt divorțată și fostul meu soț locuiește în Germania și ne-a sunat să venim acolo, să ne luăm cetățenia, dar eu cred că în Ucraina putem trăi fericiți și bogați, că putem munci, ne putem dezvolta”, ne spune Olha.

România – frumoasă, dar scumpă
Liudmyla Zidaru: „Eu oricum rămân aici, pentru că soțul meu este român. Aici lucrez la fabrica unde lucrează foarte mulți ucraineni și am văzut că sunt multe ucrainence care deja stau cu cineva împreună, și-au făcut un rost și știu că ele își văd mai departe viața lor aici. Înainte de război, însă, a fost mai ușoară viața în Ucraina decât în România, pentru că prețurile au fost mai mici decât aici și gazul, apa și restul de utilități au fost mai ieftine. Aici, în România, voi de la salariu dați aproape 45 de procente la stat, la medical și la pensie. Adică aproape jumătate de salariu dați la stat! La noi, în Ucraina, salariul este aproape la fel ca la români, dar noi trebuie să dăm la stat doar 22 de procente. Atunci, salariul din Ucraina este mai puțin poate, dar rămâne la om mai mult, pentru că nu punem atât la stat. Și, înainte, așa mi se părea, că viața a fost mai ușoară în Ucraina decât în România. Dar acum, din cauza războiului, s-a scumpit tot. Sunt foarte multe probleme cu electricitatea, suntem bombardați, sunt bombardate stațiile electrice, fabricile de termopane, în fiecare zi stingem becul 4-6 ore și asta face ca lumea să fie foarte disperată. Acum începe, în fapt, a doua etapă, în care vin foarte mulți refugiați aici și în restul Europei. Înainte, a fost puțin mai liniște în zona de vest, dar acum nu este siguranță în niciun oraș”.

Mama, pisica și băiatul
Liudmyla ne mai spune că „sunt de 3 ani aici, în România, dar primii doi ani am locuit în două țări, și în Ucraina, și aici. De când a început războiul am fost doar aici, în România. În prima zi de război, pe 25 februarie, familia mea a fost aici, sora mea cu fata și cumnata mea cu două copile. Și trebuia să vină și mama mea, dar mama mea, cu pisica și nepoții, au trecut vama din Ucraina, dar, când să intre în România, mama mea a spus că nu poate, că nu se simte bine. Plângea, nepoții plângeau și ei, dar mama a decis să se întoarcă acasă. Pentru că acolo l-a lăsat pe fratele meu și a zis că nu poate merge undeva, departe, și să-și lase copilul acolo, la război. S-a întors cu pisica”.

Un bilet, vă rog, spre Ucraina
„Familia mea a fost și a stat aici trei luni, dar – cum înainte a fost puțin de liniște în vest – s-a întors în Ucraina. După 3 luni, s-au întors înapoi pentru că copiilor le era foarte dor de casă. Îl sunau pe fratele meu în fiecare zi și îi spuneau: «Tată, ne e dor de tine» și plângeau. «Eu mâine mă duc la tine. Eu singur mă duc la gară și îmi cumpăr bilet, ca să ajung la tine». Și nu poți să asculți vorbele astea. E așa de greu în sufletul meu, pentru că cei trei nepoți sunt cumva toată viața mea. E foarte greu, nu am copii, dar am trei nepoți de care mi-e foarte dor. Sunt foarte speriată pentru ei. La mine pe telefon îmi arată când încep alarmele și tot timpul când văd că pe telefon e roșu, foarte speriată sunt, nu pot dormi. Dar iau contact imediat cu ei, în aceeași zi, dacă nu e târziu. Verific situația și la mama mea, care lucrează la școală, la cantină. E greu și acolo, pentru că atunci când încep alarmele, trebuie în patru minute ca toți copiii să se adăpostească. Copiii mai mari se descurcă cu toții, dar copiii care sunt mai mici nu pot fi așa repede îmbrăcați și duși în buncăr. Și apoi să stai acolo cu ei două, trei ore, până se termină alarma…”, spune plângând Liudmyla.

O mână de ajutor
„Persoanele care au venit, inițial, din Leoni Ucraina la Leoni Arad, au fost din zona de vest și au fost aici trei luni, dar apoi s-au întors acasă. Acum lucrează la Leoni persoane care sunt exact din zona războiului, din Donbas, din Zaporozhye, Donetsk, Nicolaev, persoane care nu se pot întoarce acasă, pentru că multe sunt din orașele care sunt încă sub ocupație. Multe nici nu au contact cu părinții, cu cei rămași acasă. Și asta e cel mai greu. În ultima săptămână, a venit la noi o doamnă cu copiii și nepoții ei din Zaporozhye, după ce racheta a ajuns lângă blocul ei, a spart geamurile apartamentului, balconul. Așa de speriată a ajuns aici, a venit cu un singur ghiozdan și cu ochii în lacrimi. Și așa de speriată e și acum, că se vede și la lucru: îi tremură mâinile, nu se poate concentra. Dar și la lucru, cele care au probleme cu ochii, care au cataractă, cum e dânsa – vorbim cu ele. Dânsei i-am găsit rapid un loc de muncă unde este cel mai ușor pentru ea, unde nu trebuie să fie atât de concentrată cu ochii, unde nu trebuie să stea în picioare, unde să-i fie mai ușor”, își încheie povestea ucraineanca.

Când se vor întoarce acasă?
Le-am pus și întrebarea care plutea parcă tot timpul în aer. Când crezi ca o să te întorci în Ucraina? „Poate în primăvară va fi posibil. Numai că în primăvară speram că va fi în vară, în vară am sperat că va fi de Anul Nou. Dar acum spun că poate în primăvară, poate atunci ajungem înapoi acasă”, spune Olha. „La Crăciun, nu contează, război, nerăzboi, mi-e dor de familia mea. Mă întorc indiferent ce va fi. Dacă va fi mai grea situația acolo, sper, însă, că familia mea va veni iarăși aici”, ne spune Liudmyla.

ADOLESCENȚII FUGIȚI DE ACASĂ

După discuțiile cu cei mari, am încercat să aflăm și cum văd cei mai mici toată această întâmplare nefericită, fuga lor de acasă. Cu ajutorul Anastasiiei, o tânără de 19 ani, care vorbește engleza, am reușit să conversăm cu câțiva tineri de 15, 16 și 19 ani. Tinerii s-au dovedit mai pragmatici și mai puțini sentimentaliști. Au văzut oportunitățile pe care le au aici, au analizat situația la rece, au presupus că nu poate fi vorba să se întoarcă în curând în Ucraina. Dar când a fost vorba despre acasă…
I-am întrebat cum au fost primiți în Arad, cum au văzut ei reacția arădenilor la venirea lor. „Oamenii sunt buni și plăcuți. Încearcă să ajute. E adevărat, nu fără momente neplăcute. Dar am fost primiți bine. Nu m-am obișnuit în totalitate aici, dar au apărut și prieteni buni”, ne spune Ivan, un adolescent de 15 ani plecat din BBB. Nadia, o adolescentă de 16 ani, spune că și ea s-a obișnuit cu Aradul și cu România, cu „regulile și tradițiile de aici”. Anastasiia, de 19 ani, ne spune că s-a bucurat de „mulți oameni buni în Arad, care ne-au ajutat să ne acomodăm”.
Ivan și Nadia iau parte la orele online pe care școlile din Ucraina le organizează. Anastasiia a fost nevoită să renunțe la studii în momentul în care a început războiul. „Am fost la academia de poliție, dar polițiștii nu puteau să iasă din Ucraina, așa că am ales să abandonez studiile când a început războiul, ca să pot să ajung într-un loc sigur. Am în plan ca anul viitor să încep o facultate de design”, ne spune Anastasiia. Maria, o altă tânără de 19 ani, își continuă studiile online. „Fac cursuri online la Colegiul Pedagogic din Ucraina. Sunt anul 4, ultimul an de școală pentru a deveni profesor de școală primară”.

Discuții cu telefonul
Și în cazul tinerilor, la fel ca în cel al adulților, cea mai mare problemă în a se acomoda la noi a fost limba. „E o limbă complicată și nu sunt întotdeauna cursuri. Dar când sunt, încercăm să luăm parte”, spune Ivan. Nadia descrie limba română ca fiind „complexă și interesantă”, în timp ce Maria spune că ia parte la cursuri, dar a reușit să învețe câteva cuvinte și cu ajutorul unei aplicații. Anastasiia, însă, pare mai încrezătoare în cunoștințele ei: „Iau deja parte la cursuri de limbă română și deja știu la un nivel decent. Înțeleg aproape tot timpul când se vorbește română cu mine și pot să și vorbesc puțin.”

E Aradul… ca acasă?
Am fost curioși care au fost asemănările pe care tinerii le-au văzut între Arad și orașele din care au plecat. Ivan, tânărul de 15 ani care a răspuns apelului nostru, ne-a mărturisit că sunt diferențe mari între Borîspil, orașul de la marginea Kievului, din care a plecat, și Arad. „Infrastructura este diferită, sunt mai puțini oameni, modurile de lucru și ritmul vieții sunt diferite. Dar Aradul e un orășel frumos, arhitectura este uimitoare, parcurile și spațiile verzi sunt foarte frumoase”, spune acesta. Nici Nadia, care a venit la Arad dintr-un sat aflat în regiunea Sumî nu vede foarte multe asemănări între orașe: „până și mașinile mi se pare că se mișcă altfel aici”.
Maria ne povestește despre orașul ei, aflat în regiunea Luhansk. „E foarte mic, cred că mai mic decât Aradul. Dar nu văd nicio asemănare între cele două orașe. Cea mai mare diferență este că Aradul este foarte bine… echipat. Inclusiv pe partea de transport în comun, de pildă. Mi se pare foarte util că sunt tramvaie care te duc dintr-un capăt al orașului în altul. Și sunt mai multe oportunități aici”.
Diferențe și mai mari vede Anastasiia, ajunsă în orașul nostru din orașul Dnipro. „Totul este diferit, oamenii sunt mai buni aici decât în orașul meu. Asta e marea diferență, că oamenii sunt mai buni. Îmi aduc aminte de oamenii din Ucraina, dar din regiunile mai vestice, cum e Cernăuțiul. Aici, oamenii trăiesc într-un ritm mult mai lent. Știu câteva lucruri despre voi (românii – n.r.) și știu că asta e o caracteristică a Ardealului”.

Oportunitățile i-ar putea ține aici
Când vine vorba despre întoarcerea acasă, părerile sunt împărțite. „Cred că dacă aș rămâne aici, aș avea mai multe oportunități”, ne mărturisește Nadia. Și Maria este de aceeași părere. „În momentul ăsta este destul de greu de răspuns la o astfel de întrebare. Nu este niciun motiv să mă întorc acum în Ucraina și este incert când va fi oportun să fac lucrul ăsta. Orașul din care vin este ocupat (de ruși – n.r.), iar singurul loc de muncă de acolo a fost o mină, care acum este inundată. Ar fi mai costisitor și mai greu de redeschis decât dacă s-ar deschide o alta nouă. Așadar, chiar dacă teritoriul va fi eliberat, va dura mult până să se restaureze totul. Desigur, mi-e dor de casă și de unii prieteni rămași acolo, dar în momentul ăsta ceva îmi spune că nu are niciun sens să mă întorc. Am început să mă obișnuiesc să trăiesc aici. Timpul va dicta, dacă mă voi întoarce sau nu”.
Anastasiia, în schimb, spune că se va întoarce în Ucraina. „E în inima mea întotdeauna.”

Cine a rămas acasă?
Cu un nod în gât i-am întrebat pe cei patru tineri dacă mai au pe cineva acasă. Dacă a rămas cineva în urmă și cum reușesc să țină legătura cu ei. Nu am vrut să îi tragem de limbă, nu am vrut să învârtim cuțitul în rană. Astfel că au răspuns doar dacă au vrut. Ivan ne-a spus că „e foarte greu de explicat ce simt și ce se întâmplă”, așa că a preferat să nu deschidă subiectul celor rămași acasă. Nadia ne spune că „situația se înrăutățește pe zi ce trece”, din cele discutate cu cei rămași acolo. Anastasiia spune că au rămas în Ucraina tatăl, bunica, unchiul, mătușa și un verișor. „Duc o viață cât de cât normală acum. E frig, au probleme majore cu electricitatea, prețurile cresc zi de zi. Dar trăiesc și o vor face în continuare. Orașul nu e sub ocupație, așa că singura problemă o reprezintă bombardamentele. Sper să rămână doar asta. Mătușa și nepotul meu trăiesc, însă, într-o localitate de lângă linia de ocupație. Sunt zile, dacă nu săptămâni întregi, în care trebuie să se adăpostească în subsol, pentru că sunt bombardați frecvent”.

Și-au dat casa prietenilor
Povestea Mariei a fost cel mai greu de spus. Tânăra de 19 ani ne spune că au rămas multe rude în Ucraina. „Uneori îi sunăm, dar asta nu se întâmplă foarte des. Pentru că sunt unele rude care sunt și sub ocupație. Cel mai des vorbesc cu o fată, o prietenă, care stă în orașul din care am plecat. Acum trăiește în casa noastră, din care noi am plecat. Trăiește în casa noastră pentru că a ei a fost distrusă de o rachetă. Au stat o perioadă în bucătăria lor de vară, dar au o familie mare – doi adulți și cinci copii. Mi-a spus la telefon că la noi a rămas în picioare casa, așa că eu și tatăl meu am decis să le propunem să se mute acolo. Doar că în momentul acela, soldații ruși se mutaseră în casa noastră. După ceva vreme ne-a spus că rușii au plecat și s-au mutat ei în casă. E greu să vorbim acum, pentru că trebuie să meargă într-un oraș apropiat pentru acces la internet, oraș care e ocupat încă din 2014. Și nu merge foarte des. Situația de acasă e grea, sunt bombardamente. Până și casa noastră de rugăciune a fost lovită de o rachetă. Desigur, toată situația asta e tristă și grea. Dar indiferent de ce se întâmplă, știm că Dumnezeu este cu noi, are grijă de noi și ne dă speranță”, spune Maria Isaeva.

Nevoia de sprijin
Ce știm acum despre ucraineni, după incursiunea aceasta dureroasă prin viețile lor? Că duc o viață plină de incertitudini. Și mai știm că unii arădeni încearcă să le-o facă mai ușoară, dar tot incertitudinea primează. Știm și noi ca și ei acum că n-au habar când se vor întoarce acasă, că nu știu ce vor găsi acolo, nu știu la ce se vor întoarce. Unii dintre ei nu știu nici măcar cine le-a mai rămas acasă. În fapt, e incert, pentru mulți dintre ei, dacă se vor întoarce acasă și dacă, odată ajunși acolo, vor fi nevoiți să își reconstruiască ceea ce a fost, până în trista zi de februarie, acasă.
Un lucru este cert, însă: ucrainenii de aici au încă nevoie de ajutor. Nu mai este neapărat vorba despre un ajutor financiar sau material, ci despre unul uman. Cei de la Aradul Civic se ocupă și de acest lucru, alături de alte asociații. Și au, în continuare, nevoie de sprijinul nostru.
Acest material este realizat cu o bursă din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.