ARAD. Nimic din ce ne-am imaginat că vom găsi pe Mărului nu ne-a pregătit pentru ce am văzut aici. Și nu pentru că nu mai văzusem, vorbisem, scrisesem despre oameni aflați în situații disperate. Ci pentru că nu ne-am închipuit că se poate trăi într-un asemenea focar de infecție ani de zile fără să te plângi, fără să îți mai pese. Fără să îi mai pese cuiva. La câțiva kilometri de centrul orașului, în contrast cu toate terasele, pline ochi de oameni, avem strada Mărului. Și o avem de foarte mulți ani. La intrarea pe „celebra” stradă un panou imens anunță că în zonă se va implementa un mega proiect, unul menit să transforme Mărului într-o zonă de agrement, finalizarea acestuia urmând să aibă loc la sfârșitul lunii mai a anului viitor. Lucrările încă nu au început, desigur. Nefericiții care au ajuns să numească strada Mărului „acasă”, speră să fie relocați, speră că odată cu începerea lucrărilor, vor ajunge în locuințe sociale, că nu vor mai respira gunoaie și că nu vor mai trăi printre ele. Dar le citești în ochi că speranța lor e deșartă, că o știu și ei și tu, dar că îți spun placa asta pentru că au auzit-o de prea mult ori și pentru că poate dă bine și te liniștește pe tine.

Chiar și așa, fără speranțe și fără așteptări, oamenii au ținut să se „laude” – „Avem apă de două luni!” – și ne povestesc că la intrarea pe stradă, chiar lângă panoul care anunță revitalizarea zonei a fost montată o cișmea. Aceasta este singura sursă de apă pentru toți locuitorii de pe Mărului.
Un singur lucru bun le-a adus pandemia celor de pe Mărului: apă. „Cum vă feriți de COVID? Au fost autoritățile să vă spună cum să vă feriți? Ați primit măști?”, au venit întrebările noastre (având în vedere că guvernul a dispus ca cei din categoriile defavorizate să primească gratuit măști de protecție). În fapt, aceasta era și ideea de la care am pornit spre Mărului: să vedem cum se protejează locuitorii împotriva infectării. O parte a răspunsului a fost comică: „Nu dă COVIDU’ în țigani! De noi nu se prinde!”, cealaltă parte a fost crudă ca viața pe care o trăiesc aici: „Ne mirăm că ați venit voi, am crezut că sunteți de la Primărie”. Așa am putut intra, cât de cât, în „casele” și, un pic, și în viețile celor care locuiesc pe Mărului și ni s-a dezvăluit o parte a vieților nefericiților de acolo.

Mamă, mătușă, soră, șoricioaică

Prima familie cu care am stat de vorbă se înghesuia într-o cameră: mamă, mătușă, soră, copil, nora și doi nepoți – până acum. Capul familiei e la muncă, nici nu mai contrează unde muncește, important e că aduce niște bani. Copilul, un băiat de clasa a XI -a, potrivit mamei lui – deși pare mai mare de 15 ani – are deja doi copii, iar cel mic abia ce s-a născut de trei luni. „Am 20 de ani!”, ne-a răspuns mama celor doi copii și partenera de viață a „liceanului”. Greu de crezut, dar în acest moment prea puțin relevant. În timp ce femeile din casă ne povestesc cum așteaptă să fie mutați cu toții în locuințe sociale, cum nu pot trimite copiii la școală și ce greu e traiul de zi cu zi, tatăl celor doi copii zace inert într-un fotoliu peste care au trecut prea multe intemperii. „E vreo problemă cu băiatul? Că nu mișcă… Nu vorbește cu noi?”, vine întrebarea noastră după ce observăm starea „liceanului”. „E obosit! A fost de dimineață după apă și a obosit. Așa e el, nu prea vorbește”, ne răspunde mama lui. După modul în care arăta, băiatul a consumat „șoricioaică”, iar efectele nu au trecut încă. Le întrebăm pe femei ce mănâncă, cum pun mâncare pe masă. Ne spun că înainte se mai duceau la cantina socială, unde primeau meniuri, însă de câteva zile au fost anunțați că nu vor mai primi mâncare: „Nu știm de ce. Nu ne-au spus”. Dar supraviețuiesc chiar și așa. Ne luăm rămas bun și le urăm sănătate. Ce altceva să le urezi?

Băiatul cu poșeta cu mărunți

Urcăm un „deal” de gunoaie și ajungem la alte case. Lumea începe să se adune încet, încet. Ne-au sesizat prezența și sunt curioși să afle de ce am venit și de unde suntem. Ne apropiem de o femeie trecută de 45 ani, aproximăm vârsta. Stă în fața „casei” cu mâinile în șold. Pe lângă ea, patru copii. Îi ferește când vede aparatul de fotografiat. Nu facem fotografii, am înțeles mesajul. O întrebăm de când locuiește pe Mărului. „De 20 de ani”, vine răspunsul ei și continuă: „În fiecare an vin de la Primărie și ne spun că ne demolează”. Femeia lasă să se înțeleagă că așa va fi și pe mai departe. Intră în casă, își cheamă copiii după ea. Nu prea ne acordă încredere și deja a vorbit prea mult. Mergem înapoi. Coborâm „dealul” de gunoi, trecem pe lângă o toaletă ecologică – amplasată chiar în vârful mormanului de gunoi – de unde iese un bărbat. Trecem pe lângă casa „liceanului”. Toată lumea a intrat în casă, nu mai e nimeni afară. Ajungem pe ceea ce părea a fi ceva între un drum și o cărare. Ne întâlnim cu un copil care are în mână o poșetă mică pentru femei. „Ce ai în geantă?”, întrebăm. „Mărunți”, răspunde băiețelul care nu pare a avea mai mult de 8 ani. „De unde ai poșeta?”, insistăm. „De la mami”, spune băiatul care are pe el doar o pereche de pantaloni scurți. Umbla desculț, pietrele, gunoaiele și praful nu par că-i creează vreun disconfort. Grăbește pasul și reușește să ne lase în urmă, un pic. Îl auzim fluierând și înțelegem că-i „avertizează” pe ceilalți de prezența noastră. El o ia la stânga, noi în direcția opusă. În colțul unei „case”, lângă o grămadă de cărămizi și gunoaie vedem un adolescent. Nu-l deranjăm. Se joacă pe telefon și are căștile în urechi. Nici nu ne observă.

Casa mov

Trecem de el și ajungem la o „casă” mov. Copiii ne văd de departe și își anunță tatăl. Un bărbat solid iese afară. Are un pansament pe torace. Salutăm, îi spunem de unde suntem și care sunt intențiile noastre. Amabil, omul ne invită în casa lui. „Aici trăim noi”, ne spune și ne arată o cameră în care sunt puse mai multe paturi și fotolii pentru el, soție și cei trei copii. „Bucătăria” e afară, în aer liber. Ne povestește că a fost operat, că e în concediu medical. E angajat. Lângă pansamentul proaspăt pus pe abdomenul bărbatului se văd urmele unei alte operații, cicatricea brăzdându-i întreaga burtă. Ne spune același lucru: că nu a mai trecut nimeni prin zonă de foarte multă vreme:„În fiecare an ne zice că ne demolează”. Îl lăsăm. Stă în pragul ușii și ne privește cum ne îndepărtăm. Ne uităm în spate și observăm vecinii apropiindu-se de el: „Ce au vrut? De unde sunt?”. „De la ziar”, le răspunde bărbatul curioșilor. „Și ce au vrut”, continuă aceștia cu întrebările. „Un interviu…”, vine replica omului.

Un interviu…

Un interviu…Ce putem dori de la oamenii de aici? Un interviu…în care încercăm să facem cunoscută situația în care se află, modul în care trăiesc, lipsurile imense pe care le au. Ei, dar mai ales copiii lor. Copiii aceia desculți, murdari, care nu cunosc altă lume în afară de cea de pe Mărului. Putem să-i numim cum doriți, ei înșiși își spun țigani, însă dincolo de toate denumirile care ne vin în cap, nu lucru n-avem cum să uităm: sunt ființe umane. Ființe umane care simt frig, simt foame, simt sete. Dincolo de ele, rămâne doar faptul că în 2020 oamenii aceștia trăiesc în asemenea condiții. O mărturie a faptului că serviciile noastre sociale au dat greș.

Zonă nouă fără buletine

La o aruncătură de băț de cartierul Alfa, imediat cum treci pe sub viaduct, viețuiește o altă comunitate, una nouă. Doar unul dintre „locatari” trăiește aici de peste 20 de ani, alte cinci familii s-au mutat, pe rând, în decursul ultimilor cinci ani. Liviu Boro este veteranul locului. Locuiește în mica gospodărie încropită împreună cu soția. Acum sunt amândoi pensionari. Tot acolo au crescut și un copil – fata are acum 26 de ani și lucrează la una dintre fabricile din zona industrială. Sigur că au făcut cereri pentru a primi o locuință socială, dar ultima dată le-a fost refuzată pe motiv de lipsă act spațiu: „Am avut adresă provizorie pe Vlaicu, apoi pe Mărului, după care nu s-au mai dat buletine cu adresă, pe motiv că oricum se demolează totul aici. Prin urmare, un cerc vicios din care nu avem ieșire. Am încercat să facem pe adresa fetei, dar nici așa nu am avut succes pentru că ea are salariul prea mare pentru a se încadra la locuințe sociale”. Speranțe că în viitor se va întâmpla ceva pozitiv nu prea sunt. Stă aici de 20 de ani iar de atunci nu s-a găsit, dintr-un motiv sau altul, nicio rezolvare pentru el și familia lui, așa că-i vine greu să mai creadă în promisiuni, oricine ar fi cel ce le face. Și așa poate trece o viață de om, fără perspective, fără prea multe bucurii, cu mulțumirea că totuși a crescut un copil care, de bine de rău, are un loc de muncă departe de mizeria fundăturii în care trăiesc părinții lui.

Pandemia, măștile, țiganii, școala și COVID-ul

Ce cred locuitorii Mărului despre COVID, pandemie, viruși și boală? Cum au făcut ei față izolării, noilor reguli sociale, noii vieți? Ne spun câteva femei de pe Mărului, care stau cu copiii în brațe, la umbră, chiar la intrarea pe stradă. Nu vor poze, nu vor să ne dea nume, dar susțin cam același lucru: a venit cineva, o dată, la începutul pandemiei să le spună cum trebuie să se ferească de infectarea cu Coronavirus. Dar atât, niciun alt ajutor. Singurul lucru pozitiv îl reprezintă, așa cum am amintit mai sus, fântâna din colțul străzii, care funcționează de vreo trei luni. Aceea este singura sursă de apă potabilă din tot cartierul, dar și aia e mai bună decât nimic, pe vreme de pandemie. Măști nu prea poartă pentru că sunt scumpe, iar cele pe care le au le refolosesc, le mai spală, fac și ele cum pot. Dar cum nu prea au unde merge, nu duc neapărat lipsă. Toate aceste neajunsuri legate de virusul care decimează lumea nu par atât de grave față de cea mai nouă nemulțumire din cartier: țânțarii. „Ne mănâncă de vii, nu putem sta nici afară, nici în casă din cauza lor. Așa rău ca anul ăsta n-a fost parcă niciodată”, ne spune una dintre femei. „Avem copii mici, este imposibil de trăit și cu problema asta”, e concluzia dură a celor care trăiesc la capătul universului arădean.

Școala în vreme de pandemie e un cuvânt mult prea îndepărtat. Ne confirmă Ana, care a locuit o vreme cu chirie în Aradul Nou. Plătea 300 de lei pe lună, bani pe care la un moment dat nu și i-a mai permis. Acum locuiește pe Mărului, într-o casă cu două camere, în care își mai duc veacul alte 18 persoane, dintre care 9 copii. Unii sunt copii de școală, pe care, spune Ana, au frecventat-o înainte de pandemie. Au pierdut, însă, orice contact în momentul în care școala a început să se desfășoare doar în mediul online. Nu au internet, nu au nici tablete care să le permită continuarea studiilor. Au fost, într-adevăr, luați în evidență ca neavând posibilitatea continuării lecțiilor din cauza lipsei mijloacelor informatice, dar faptul nu a avut niciun fel de urmări. Ana ne spune: „Am avut promisiuni că vor primi copiii tablete, dar n-am mai auzit nimic. Probabil se tem că vom vinde tabletele, dar noi nu suntem din aceia. Fata asta care-i pe clasa a V-a o să rămână în urmă cu toate”. În urmă și la marginea vieții.
Nu lucru e cert pe strada Mărului: de când cu pandemia, n-a venit nimeni să-i întrebe de sănătate, să le aducă măști sau să le întindă în vreun fel o mână de ajutor. Doar de la Partida Rromilor mai primesc vizite. Le-a rămas însă puterea de a face haz de necaz: „Suntem înconjurați de gunoaie, trăim în mizerie cu copii cu tot, nu se mai prinde nimic de noi. Suntem virusați gata”, e concluzia Anei.

Perspective la marginea lumii

Strada Mărului nu este, desigur, o necunoscută pentru administrația locală. Aceasta are chiar planuri mari cu zona respectivă, acoperită deocamdată de munți de gunoaie, un adevărat focar de infecție pe care, însă, nu și-l asumă nimeni. E așa de ani de zile, s-au scris zeci de materiale pe această temă, rezolvarea se lasă, însă, așteptată. Panoul de la intrarea pe strada Mărului ne anunță oficial că revitalizarea zonei și transformarea ei într-un loc de agrement și relaxare pentru arădeni e tot mai aproape. De fapt, conform panoului, ea va fi gata în primăvara anului viitor. Știm și câți bani ne va costa: valoarea totală a proiectului este de aproape 23 de milioane de lei, din care peste 15 milioane sunt contribuția Uniunii Europene.
Cu toate acestea, nu se vede nici măcar o urmă care sa te ducă cu gândul la începerea unor lucrări de anvergură. Nici măcar anul electoral nu i-a mânat pe edilii locali în lupta cu transformarea zonei Mărului în agrementul numărul unu al Aradului. Momentan, pentru arădenii amatori de senzații tari, Mărului poate fi o experiență de stimulat adrenalina, dar o astfel de „trăire” n-am numi-o neapărat agrement sau relaxare.
Până la punerea în practică a unui plan, mai trebuie găsită soluția pentru oamenii care locuiesc aici. Nu sunt neapărat stâlpi ai societății, unii sunt prea des certați cu legea, greu de educat, greu de dezvățat de obiceiurile deprinse de mici, dar până și ei merită o șansă. Până la modernizarea mult promisă de autorități pe Mărului, zecile de suflete de aici par să -și mai pună speranțe cel mult în promisiunea Lumii de Apoi.

FOTO: J.A.