Ziua de 21 m-a prins, fără să vreau, în mijlocul evenimentelor din faţa Palatului Administrativ. Mă întorceam de la bunici cu o plasă plină cu tot felul de produse specifice de Crăciun. Cum circulaţia tramvaielor era oprită, am luat-o pe jos, cu gândul să merg spre casă. Nu pot uita nici azi vuietul de … „Libertate” care se auzea tot mai puternic pe măsură ce mă apropiam de „kilometrul zero”. Nu mi-a fost dat să văd, nici de-atunci până azi, atâţia oameni strânşi la un loc pentru acelaşi ideal: libertatea. Contrastul era înfiorător: pe de-o parte zeci de mii de arădeni îngenunchiaţi, rostind„Tatăl nostru”, versus, blindate şi soldaţi cu mitralierele îndreptate spre noi. Am stat în piaţă până la orele înserării, când am decis să plec spre casă, pentru că ştiam că mama nu ar fi putut dormi liniştită dacă nu primea veşti de la mine. Aveam de gând să mă întorc, dar isteria cu teroriştii m-a obligat să rămân să „apăr” intrarea pe scara blocului cu o uşă legată cu lanţuri şi un par în mâini. Poate zâmbiţi, dar aşa au fost vremurile, aşa am trăit prima zi a Revoluţiei la Arad. La nici 16 ani împliniţi.
Pentru a afla câţiva ani mai târziu, intrat în „familia Adevărul”, actualmente Jurnal arădean, că unii din foştii mei colegi, ieşiţi între timp la pensie, şi-au „procurat” carnete de revoluţionari, cu drepturile aferente deloc de neglijat, în timp ce stăteau ascunşi în vană de teama şuieratului mitralierelor din acele zile. Şi ca ei mulţi alţi oportunişti s-au pricopsit „eroi ai Revoluţiei”, în timp ce majoritatea celor care au ieşit cu piepturile goale în faţa blindatelor au rămas doar cu bucuria libertăţii.
Dacă a meritat? Eu spun, da! Au fost vremuri grele, în care mă trezeam la 2 noaptea să prind la ora deschiderii alimentarei doi litri de lapte, în care pâinea se dădea pe cartelă, parizerul era o delicatesă, iar bananele verzi – pe care le înfăşuram în ziar şi le puneam între haine în dulap să se coacă – şi portocalele le primeam doar „la pachet” cu conserve de peşte. Pentru a da doar câteva exemple trăite de adolescentul care am fost ieri şi care mă determină să spun răspicat că nu mai vreau să trăiesc în comunism.
Datorită celor care în 1989 s-au ridicat împotriva regimului dictatorial ne putem bucura astăzi de libertate. Libertatea de a fii tu însuți. Să gândești și să iei decizii în funcție de propriile valori și principii. Să trăiești fără teama de persecuții, să te exprimi și să ai opinii fără să fii etichetat, umilit, discriminat sau pedepsit.
Pentru mine şi, sunt convins, cei mai mulţi dintre voi, a fii liber este singurul mod de a trăi cu adevărat!
Citiți principiile noastre de moderare aici!