Am ieşit cu fiică-mea la cumpărături, având ca ţintă precisă achiziţionarea câtorva piese vestimentare. Am intrat la New Yorker, magazinul ei preferat. Ne-am hotărât asupra a trei produse şi ne-am prezentat la casă, pentru a le plăti. Socotisem eu că toate costă vreo 70-75 de lei. Primesc bonul: 85,70 lei. În prima fază, m-am gândit că n-am calculat eu bine. Reiau în minte adunarea şi-mi dă 72,70. Aşa că întreb casiera: „Nu e 70 şi… de lei?”. „Nu” – îmi răspunde foarte hotărât tânăra vânzătoare. Plătesc şi apoi mă uit pe bon. Diferenţa dintre socoteala mea şi socoateala ei se explica prin preţul unuia din cele trei produse achiziţionate: pe bon acesta costa 32,90, iar pe etichetă 19,90. Îi atrag atenţia domnişoarei asupra erorii, punându-i în faţă, alăturat, bonul fiscal şi eticheta produsului. „Nu se poate. E o greşeală” – îmi spune duduia, ca şi cum ar fi fost vorba de greşeala mea. Scanează din nou codul de bare al produsului, apoi se deplasează la locul unde acesta fusese expus. Se întoarce şi îmi spune: „Costă 32,90, nu 19,90. Pe etichetă e trecut un preţ greşit.” Nedumerită, mă duc şi eu în locul de unde luasem produsul, pentru verificări. M-am gândit că s-o fi lipit din greşeală, pe eticheta produsului meu, eticheta autocolantă cu preţul unui alt produs. Aiurea! Zece produse similare cu al meu aveau acelaşi „preţ greşit”: 19,90. Le-am luat în braţe şi m-am dus cu ele la casă. „Aşa ceva nu se poate! Aveţi obligaţia să îmi vindeţi produsul la preţul afişat!” – am răbufnit. Deşi cu musca pe căciulă, vânzătoarea care m-a taxat abuziv o ţinea pe-a ei. Impertinentă până în măduva oaselor, încerca să mă convingă că n-am nicio şansă să-mi recuperez diferenţa de preţ pentru că, pur şi simplu, acel produs costă 32,90 lei – cât îi arată ei calculatorul de la casă, nu 19,90 – cât e scris pe etichetă. „Eu trebuie să plătesc preţul afişat pe etichetă” – am repetat obsesiv. E o regulă elementară, prevăzută în legea privind protecţia consumatorului.
Dar domnişoara nu s-a lăsat înduplecată. I-a sărit în ajutor şi o colegă care a încercat să-mi explice că e vorba de o greşeală şi a greşi e omeneşte. După câtă obrăznicie mi-au servit, am considerat că nu e deloc momentul să fiu îngăduitoare. „OK, cineva a greşit. Atunci să-şi asume acea greşeală şi să plătească pentru ea. De ce să plătesc eu pentru greşeala altcuiva?!” – am încercat eu un scurt raţionament. Dar n-am avut cu cine! Fie prostia, fie indolenţa, fie obrăznicia, fie iresponsabilitatea, fie nepăsarea, fie impertinenţa celor două angajate de la New Yorker (sau poate toate aceste „calităţi” laolaltă) m-au făcut să apelez, în cele din urmă, la „telefonul consumatorului”. Am sunat (pe banii mei, evident) la 021-9551, i-am expus într-un minut reprezentantului Protecţiei Consumatorilor situaţia cu care mă confrunt, iar el a mai stat încă şapte minute de vorbă cu vânzătoarea. Cu folos, până la urmă, căci în câteva zeci de secunde de la încheierea apelului telefonic, mi-au fost returnaţi banii încasaţi abuziv. Nu e o sumă mare – 13 lei –, dar nu despre bani e vorba aici. E vorba despre nerespectarea unor obligaţii faţă de client, despre o practică comercială cel puţin incorectă. De ce a fost nevoie de tot acest spectacol, când lucrurile erau foarte clare de la început, e peste puterea mea de înţelegere…
Pentru că fiica mea adoră să se îmbrace de la New Yorker, aleg să cred că atitudinea celor două vânzătoare reprezintă excepţia şi nu regula politicii comerciale a conducerii magazinului. Şi sper ca în viitor, regulamentul lor intern să includă şi un punct care să le impună angajaţilor să-şi ceară scuze atunci când greşesc.
Citiți principiile noastre de moderare aici!