ARAD. O știre aproape ca oricare alta, atât de nevinovată cât poate fi o știre negativă, a adus cu sine zeci de telefoane și relevarea unui infern. Cel de pe strada Azuga. Un infern al aparținătorilor, al vecinilor, al legilor imperfecte, al realităților de necontrolat, de nesubordonat, al durerii, al neputinței. O realitate care nu este doar a acestei povești, ci a zeci de alte povești pe care le-am ascultat, le-am trăit, dar nu le-am scris. Povestea unui aparținător care a venit la noi disperat pentru că nu știa ce poate să facă cu copilul său matur, internat și externat din spitale, amenințător cu familia și cu vecinii, cea a unor arădeni din centru, pierduți între poliție și spitale, încercând să se protejeze de un vecin dezechilibrat, care fura și spărgea uneori totul în jur.
Povești pe care nu le-am scris pentru că am fost convinși, până de curând, că nu poți intra în viața oamenilor cu bocancii, pentru că e greu spre imposibil de scris despre oameni cu probleme psihice, lupta lor în încercarea cumplită de a fi sănătoşi, lupta aparținătorilor de a încerca să trăiască cu ei, pe lângă ei, cât de normal și omenește posibil. Pentru că nu poți tu decide unde ar trebui să fie fiecare, ce comportament ar trebui să aibă fiecare, ci maxim cât comportament deviant e acceptabil social, pe lege.
La limită suportabilității
De ce, totuși, am decis să scriem? Pentru că înțelegem că sunt situații în care oamenii sunt aduși la limita suportabilității lor, că nu mai știu la ce uși să bată, după ce toate li s-au trântit în nas, că nu mai găsesc calea spre a-și salva rudele, vecinii, pe ei înșiși, din infernul în care trăiesc de ani de zile. Pentru că sunt mereu refuzați de către autoritățile statului din cauza legilor făcute pentru a-i proteja și pe cei cărora tu vrei să le îngrădești libertățile, pe motiv că tu ai ajuns la capătul puterilor. Pentru că indiferența autorităților atinge cote tot mai alarmante, fie că e vorba de oamenii legii, fie de oamenii sănătății, fie doar de oamenii dosarelor.
Am decis că trebuie să scriem pentru a trage un semnal de alarmă, pentru a le cere autorităților să încerce măcar pentru un timp să se pună în pielea și sufletul celor care trăiesc în infern zi de zi ȘI datorită neputinței legilor și a autorităților și să vină, așa cum le e menirea, în ajutorul lor.
Povestea de pe Azuga
Iată povestea din infernul de pe Azuga.
Un apel la 112 într-o seară de joi, de mijloc de luna martie, și o intervenție a poliției în forță. Urmată de știrea furnizată de Inspectoratul de Poliție Județean Arad:
„Joi, 17 martie, în jurul orei 18:25, prin 112, polițiștii au fost sesizați despre un scandal în familie, în urma căruia o femeie de 53 de ani, din Arad, și-ar fi înțepat soțul, de 38 de ani, cu un cuțit de bucătărie. Bărbatul a fost transportat la spital pentru evaluarea stării sale, din primele observații acesta prezentând o plagă superficială. Femeia a fost transportată la Spitalul Județean Arad – secția Psihiatrie, în vederea evaluării stării sale medicale și luării măsurilor care se impun. Polițiștii continuă cercetările pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a petrecut fapta, într-un dosar penal întocmit pentru violență în familie”.
Știrea dată de noi conținea și următoarele date:
„Bărbatul a spus că a fost înjunghiat de soția sa, în vârstă de 53 de ani, cu un cuțit de bucătărie în abdomen și braț. Femeia a fost transportată la Spitalul de Psihiatrie, fiind internată pentru 24 de ore. Echipajul medical din cadrul SMURD ajuns la fața locului i-a acordat primul ajutor și l-a transportat pe bărbat la Unitatea de Primire Urgențe Arad. Aici a fost supus mai multor investigații, urmând să se decidă ce proceduri medicale se vor impune mai departe. Bărbatul este conștient, iar starea sa este stabilă. Vecinii celor doi spun că aceștia s-ar fi certat toată ziua. Potrivit informațiilor pe care le deținem, bărbatul a refuzat ca polițiștii să emită un ordin de protecție provizoriu pentru cinci zile pe numele soției sale”.
Direct din spital, în spital
Ce nu știam atunci, dar am aflat a doua zi, era că femeia pe care polițiștii o ridicaseră de pe Aleea Azuga și o transportaseră la Spitalul de Psihiatrie ieșise chiar în acea zi, 17 martie, de pe porțile aceluiași spital de psihiatrie, nemaifiind considerată un pericol nici pentru ea, nici pentru cei din jur. Nu știm să vă spunem cât de însănătoșită era considerată arădeanca de către medicii de aici, dar știm că familia a refuzat să o ia de la spital „pe semnătură”, temându-se că starea acesteia nu este neapărat bun. Că riscurile pentru ea și cei din jur sunt mult mai mari odată ajunsă acasă, existând temerea că tratamentul medicamentos nu va fi urmat cu strictețe de aceasta.
Doar că, potrivit familiei, cu sau fără semnătură, femeia de 53 de ani a fost externată din spital. Seara, după încă un scandal cumplit, dintr-un şir prea lung, potrivit vecinilor, arădeanca, care locuiește cu soțul într-un apartament din acel bloc, l-a înjunghiat pe acesta. Dacă vi se pare că aici e toată povestea și atât ar fi de zis, vă înșelați.
Ea continuă astfel.
Aparținătorii sunt cei care cred că problemele medicale ale arădencei au scăpat de sub control și că ar trebui internată într-un spital/centru în care să beneficieze de îngrijire de specialitate, în condițiile în care ei nu știu ce ar putea face și nici cum să aibă grijă de ea. Aparținătorii nu locuiesc în aceeași casă cu arădeanca, așa că situația pare și mai scăpată de sub control. Internările și externările din spital, cu sau fără acceptul lor, nu mai sunt soluția, în viziunea acestora. Ei mai cred că până acum toți le-au întors spatele, că instituțiile statului, care ar fi trebuit să le întindă o mână de ajutor, le-au închis zgomotos, în repetate rânduri, ușile în nas și i-au lăsat în beznă, fără să știe ce ar mai putea face și unde s-ar mai putea adresa.
Măcar să sensibilizăm opinia publică
„Măcar să sensibilizăm cumva opinia publică pentru că noi am ajuns la limită și nu mai știm ce să facem”, ne-au spus aceștia când i-am întrebat ce speră de la articolul de presă care l-ar fi dorit realizat de către noi.
Ne-au lăsat să înțelegem, însă, că nici medicul curant al celui bolnav din familia lor nu are minimă empatie pentru ei și problemele lor, o minimă implicare dincolo de a pune verdicte legate de boală și însănătoșire, internare și eliberare. Dar nu numai despre familie e vorba.
Pierduți între birocrație și legea care nu le dă nicio pârghie să-și trăiască viața liniștiți în propriile apartamente, locatarii blocului de pe Aleea Azuga, în care s-a petrecut incidentul raportat recent la 112, ne-au sunat ca să-i ajutăm măcar noi.
Un strigăt de ajutor de la bloc
Președintele blocului ne-a spus că cel puțin o dată pe săptămână cineva din imobil sună la 112 pentru a reclama tulburarea liniștii publice. Dar nu e numai despre tulburare. Vecinilor le e frică și le-a fost frică încă de acum un an, când starea psihică a arădencei, spun ei, s-a agravat, că în cele din urmă se va întâmpla o tragedie și cineva va fi rănit sau chiar omorât. Iar intervenția pompierilor din toamna anului trecut, când o cratiță uitată pe foc în apartamentul femeii a umplut cu fum tot blocul, în timp ce aceasta, spun vecinii, a adormit, le-a accentuat şi mai mult temerile. Gazul le-a fost tăiat între timp, dar frica de tragedii a vecinilor a rămas impregnată în fiecare centimetru pătrat din pereții blocului cu pricina.
Vecinii ne-au destăinuit că au loc certuri zilnice în apartamentul celor doi soți, care – potrivit acestora – s-au cunoscut chiar la Spitalul de Psihiatrie, fapt care sporește și mai mult teama lor că echilibrul din familie se poate destrăma oricând, cu urmări dureroase pentru toți. Doar că problemele s-au extins: câteodată soția iese pe casa scării cu cuțitul, iar vecinii se tem de tragedii. Noaptea, apartamentul celor doi soți e vizitat de persoane dubioase, muzica e dată la maximum, iar gălăgia face imposibil somnul celor care au pereți lipiți de apartamentul în cauză, dar nu numai lor. Uneori zboară obiecte de bucătărie de pe fereastra apartamentului. Ușa blocului a fost spartă de soțul arădencei. Paguba a fost plătită însă, plângerea asociației retrasă, dosarul de la poliţie închis.
Un avocat pentru liniște
Dar lista cu nereguli și frici e mult mai lungă. Situația e atât de gravă încât, după zeci de reclamații la poliție, după câteva discuții degeaba cu soțul și soția, cu aparținătorii, după telefoane la Direcția de Asistență Socială, în care s-a cerut internarea nonvolutară a femeii, după o anchetă pe telefon şi o cerere respinsă de instituţie pentru că femeia a decis să se interneze voluntar chiar atunci, după ce s-au prins că polițistul de proximitate desemnat pentru această zonă nu prea are nici el cum rezolva problemele de aici, locatarii blocului au decis să-și caute dreptatea și protecția în Justiție.
Numai că nici aici legea nu-i neapărat de partea lor. Legea apără proprietarii, iar aceștia pot fi evacuați doar în cazul în care au devenit rău-platnici. Or, nu e vorba de așa ceva. A fost vorba și de neplata cheltuielilor, dar, pe când să se adreseze instanței, acestea au fost achitate, probabil de aparținători, pe numele cărora este apartamentul.
E vorba doar de frici și de încercarea de a-și găsi liniștea în propria locuință. Pentru moment, asociația de proprietari a contractat un avocat, care încearcă să facă lumină în ițele încurate se pare ale proprietății apartamentului în care își duc viața cei doi soți, urmând ca, mai apoi, așa cum ne-a declarat avocatul, să meargă în instanță probabil cu o cerere de obligare de a face. O obligaţie care ar reveni proprietarilor şi care ar putea viza evacuarea celor toleraţi în apartament, în cazul în care un drept de uzufruct nu e cumva prezent în cel de proprietate. Ce sorți de izbândă va avea această acțiune? Foarte mici, crede și avocatul, pentru că „suntem legaţi efectiv de mâini şi de picioare”. Dar e încă un semnal de alarmă pentru toți cei care ar putea da o mână de ajutor și ar putea să pună punct problemelor din blocul unde liniștea a dispărut de mult. Dacă nu vor avea şanse de izbândă aşa, va rămâne doar acţiunea penală, care se va declanşa doar când tragedia va lovi blocul de pe Azuga.
Singurul lucru care mai intră în toată ecuația aceasta e sufletul. Cât de departe ești dispus să mergi să îi lași pe cei bolnavi fără nimic, pentru că tu nu le mai faci față? Cum poți păstra echilibrul între înțelegerea bolii, omenie, iubire și dragostea față de propria ta persoană, dragostea față de liniștea și siguranța ta?
Doar un alt dosar cu șină?
Dacă cei din vecinătatea sau din umbra celor doi soți trăiesc drame peste drame, prin ochii autorităților povestea e doar un alt caz de pus la dosar. IPJ ne-a informat că „în anul 2022, polițiștii arădeni au fost sesizați (doar -n.r.) în trei ocazii diferite, despre scandal în familie (la adresa menționată de noi – n.r.), astfel: în luna februarie – o intervenție, în luna martie – 2 intervenții. Apelanții au fost, de fiecare dată, unul dintre cei doi soți, care s-au opus emiterii de ordine de protecție provizorii. Au fost întocmite dosare penale și se continuă cercetările pentru violență în familie”. Zecile de telefoane, unul cel puțin pe săptămână, pentru tulburarea liniștii publice, despre care ne-au vorbit locatarii blocului și avocatul fie nu au existat, deși ne îndoim, fie nu au fost contabilizate la IPJ, ci doar la polițistul de proximitate, ori la Poliția Locală sau Jandarmerie. Polițistul de proximitate, am fost informați, trece des pe acolo, cunoaște cazul și se asigură des că situația e cât de cât sub control. Mai neoficial decât oficial, am fost informați că poliția face cam tot ce îi stă în putere, dar în absența unor plângeri și din pricina retragerii plângerilor soțului, respectiv soției, oamenii legii sunt legaţi de mâini. Împăcarea victimei cu cel acuzat îi îndepărtează pe polițiști și închide dosarul, chiar dacă neregulile se perpetuează la bloc. Pe surse, am fost informați că medicii și aparținătorii ar putea să-și facă, desigur, mai bine treaba, chestiunea fiind una mai degrabă de sănătate, decât de lege.
Nici medicii nu pot face mai mult. Și ei au făcut, suntem informați, tot ce e medical posibil. Și-au făcut treaba ca la carte, pe lege. Cel puțin, aceasta este părerea celor de la spital. Externarea arădencei în vârstă de 53 de ani exact în ziua în care, ulterior, ajunsă acasă, a băgat cuțitul în soț, a fost făcută pe lege. Decizia aparține medicului care a tratat-o, probabil în urma consultării comisiei care se ocupă de astfel de cazuri, așa că nimic nu le poate fi imputat cadrelor medicale de aici. Cele 24 de ore, în care pacientul a fost ținut sub supraveghere pentru stabilizare, trecuseră. Ba mai mult, am fost asigurați de către șeful Secției Psihiatrie a Spitalului Județean Arad că fiecare caz este analizat cu extrem de multă atenție, că fiecare pacient este supus tuturor procedurilor necesare, ori expertizei comisiei dacă este cazul și că fiecare aparținător este sfătuit îndeaproape cum trebuie să procedeze cu cel din familie care suferă de afecțiuni psihice. Ni s-a confirmat că niciun pacient nu poate fi ținut în spital fără acceptul său, că o astfel de decizie se ia de către comisie. În anul 2021, au avut loc doar 15 internări nonvolutare, decise de cei trei medici ai comisiei, ce a fost numită prin dispoziția managerului. Și am fost din nou asigurați că totul se întâmplă pe proceduri și pe baza unor analize și expertize medicale elaborate, dar că e posibil ca pacienții să nu-și urmeze tratamentul acasă, sau ca alți factori externi să intre în imixtiune cu echilibrul fragil, de abia dobândit, iar boala să recidiveze. Pe surse, de la cadrele medicale de aici am aflat că vina ar putea fi pusă în astfel de cazuri ŞI pe umerii medicilor de familie, primii care ar trebui să se ocupe de pacienţi şi să-i îndrume pe aparţinători.
În căutarea empatiei
Pentru că nu suntem medici, pentru că nu ne pricepem câtuși de puțin la boli psihice și suntem convinși că lupta cu aceste boli e una infernală pentru medici și cercetători, am luat toate precizările drept bune. Dar, omenește, ne-am pus întrebările firești: oare ce discuții s-au purtat cu aparținătorii, cât timp au avut medicii să îi ajute pe aceștia să facă față bolii celui din familie, în condițiile în care familia pare pe mai departe pierdută în boala psihică a celui de care ar trebui să aibă și ea grijă, și cum a fost posibil ca echilibrul câștigat al femeii de 53 de ani, care a dus evident la externarea sa din spital, să se strice în mai puțin de 12 ore?
Am încercat să luăm legătura și cu medicul curant al arădencei, pentru a afla exact verdictul său, care sunt, în viziunea sa, căile de urmat pentru aparținătorii care au ajuns la limită, care ar fi cea mai bună cale de urmat pentru pacientul său, care e salvarea. Am dorit să aflăm de la medicul curant și dacă ne-ar sfătui să vorbim sau nu cu pacientul despre subiect, dacă vom genera mult mai multe traume, dacă e indicat ca cineva să-i spună și despre ceilalți și suferințele lor. Ni s-a răspuns, prin mesaj, că, „toate informaţiile privind starea pacientului, precum şi datele personale sunt confidenţiale”. Conform legii, desigur.
De la vecini și familie, am aflat că arădeanca a rămas internată, din acea noapte dramatică, la spital pentru mai mult timp. Până acum o săptămână.
Pentru pacient, desigur, salvarea sunt aceiași medici și aceeași familie. Dar medici și familie care să o poată înțelege, care să-i stea alături, care să știe exact ce e de făcut. Pentru că indiferența, lipsa de empatie, ușa închisă imediat după ce a trecut prima furtună, după primul telefon de la vecini, ori imediat după primul tratament, nu vor face decât să agraveze o stare pe care probabil, dacă ar fi să ne luăm după spuselor celor care o cunosc, a dus la dezastrul de acum.
Sec și fără compasiune?
Pentru pacienți, pentru vecini, pentru cei care trăiesc un astfel de infern, salvarea e la ani lumină, însă. Ea ar avea de a face cu o atitudine pozitivă a celor de la care s-a cerut ajutor în primă instanță: autoritățile statului, cele ce țin de lege și de sănătate. Doar că acestea nu au fost antrenate niciodată, nu au fost școlite niciodată să empatizeze cu pacienții, cu aparținătorii, ci au învățat, cât au putut, să rezolve pe lege cazurile. Sec și fără compasiune. Au uitat că principala lor menire e să vină în ajutorul cetățenilor. Mai ales al celor care le cer ajutor pentru că s-au pierdut în întunericul altora, al legilor, al birocrației, al neputinței. Numai că e foarte departe de autorități, oricare ar fi acestea, să înțeleagă că doar atunci e nevoie de ele, că teoretic doar pentru aceasta ar trebui să fie plătite: să dea o mână de ajutor celor pierduți în (fărăde)lege, dosare și boală.
Trimite articolul
X
Jiji says: Eu zic ca oamenii labili psihic nu suna la 112, cine nu a vizitat acest spital încă și probabil ca ar trebui sa o facă sa înțeleagă, nu spitalul ala întotdeauna e soluția. Am vazut în spital, om care mârâia și se uita încruntat la trecători, el era liber pe culoarele spitalului, femeie care vorbea cu cineva imaginar și începea sa urle. Spitalul din om cu probleme minore te transforma în avion. Femeia trebuie sa își ia pastilele și totul va fi bine
-
aaaaaaa says:
Si familia ei ce pazeste? Au pus mana pe bunuri si nu sunt in stare sa i poarte de grija.
