De acum putem răspunde: „Da, am fost! I-am văzut! Mai mult, am și vorbit cu ei”, tuturor celor care se îndoiesc de existența virsului – și, din păcate, nu sunt puțini. Și nu am fost în Spitalul TBC din Grădiște, transformat în secție COVID a Spitalului Clinic Județean Arad în mod special pentru cei care nu cred în virusul SARS-CoV-2. Am fost pentru că trebuie să arătăm, să încercăm conștientizarea acelei părți a populației care nu mai ține cont de distanțarea fizică, de minimele măsuri de protecție, ca și când virusul nu ar exista. Virusul există, boala există, bolnavii există, morții există. Cifrele există și sunt publice: cazuri noi, oameni vindecați și persoane decedate. Nimeni nu mai ține cont şi nu mai crede în ele. Cifrele sunt disputate, analizate, se fac împărțiri, scăderi, toate operațiunile matematice având menirea de a ne arăta că numerele nu ar fi adevărate. Avem teorii ale conspirației devenite atât de populare și de împărtășite pe social media, iar când ajungi înr-un spital în care sunt internați bolnavii de COVID-19 și vezi toate măsurile de protecție, și nu sunt deloc puține, pe care cadrele medicale trebuie să le ia doar pentru a intra la pacienți – fără a ne mai gândi la lupta continuă, din luna martie încoace, cu un virus despre care se știe prea puțin, cu lipsa unui tratament fix, clar – ți-e rușine și să le pomenești de conspirațiile care susțin că boala nu există, darămite să-i întrebi ce părere au despre ele.

Ideea de a vizita Spitalul TBC, transformat în secție de tratat pacienții diagnosticați cu SARS-CoV-2 a venit pe moment, iar în minutele următoare propunerea era deja înaintată, telefonic, prin purtătorul de cuvânt al Spitalului Clinic Județean de Urgență Arad, Simina Roz, reprezentanților unității medicale și acceptată în scurt timp. Așadar, ziua de vineri am început-o la Spitalul TBC din Grădiște. La intrare, una dintre asistente mi-a adus un halat, o mască și o capelină, toate de unică folosință – bineînțeles. După ce am fost echipată, am intrat în unitatea medicală. Mă așteptam să găsesc o atmosferă gravă, apăsătoare. Însă de îndată ce ușile liftului care ne-a urcat până la primul etaj s-au deschis am zărit o față zâmbitoare, o asistentă: „Totul va fi bine!” a spus când a fost întrebată ce face, cum merge treaba. În lupta medicilor și a asistentelor cu COVID-19 e nevoie și de optimism, de asigurări că totul va fi bine, de un zâmbet. Am nimerit chiar la ședința cadrelor medicale de la ora 09:00, gândindu-mă că nu le e de ajuns lupta zilnică pe care o duc cu noul coronavirus, acum mai au și un ziarist pe cap de care trebuie să aibă grijă. Având toți măști pe față, am reușit să-i recunosc doar pe Gheorghe Nini, medic primar pneumologie, fostul coordonat al Spitalului TBC în vreme de COVID, Dana Olar, medic primar pneumologie și pe medicul Adrian Wiener, actualul coordonator al unității medicale.

Fotografii făcute de pacienți

Odată încheiată ședința, dr. Dana Olar și rezidenta sa m-au preluat urmând să mergem în vizită în saloanele bolnavilor de COVID. A urmat îmbrăcarea echipamentului de protecție, însă înainte de acest lucru, toate obiectele trebuiau lăsate în altă parte: telefoane, aparate de fotografiat, deoarece erau considerate contaminate odată introduse în saloanele bolnavilor de COVID. În fapt acesta este singurul lucru care a ridicat probleme în realizarea acestui material: faptul că nu se putea introduce aparatul de fotografiat, sau telefonul, în așa numita „zona roșie”, adică saloanele în care erau internați bolnavii de COVID-19, dacă nu erau protejate. Și asta pentru că tot ce intră în acea zonă este considerat obiect contaminat dacă nu poartă echipament de protecție, în acest caz protecția consta în faptul că aparatul de fotografiat trebuia introdus într-un echipament etanș, iar la scoaterea sa din „zona roșie” trebuia scufundat în soluție dezinfectantă preț de mai multe minute. Soluția a venit însă chiar de la cei internați! Fotografiile care însoțesc articolul sunt făcute chiar de către unul dintre bolnavi și trimise ulterior prin intermediul unei aplicații.

Echiparea și vizita

Revenind la îmbrăcarea echipamentului de protecție, deja aveam halatul pe mine, capelina pusă pe cap și masca pe față. A urmat spălarea mâinilor și apoi dezinfectarea lor. Mănuși chirurgicale de unică folosință trase pe mâini. Botoșei peste încălțăminte. Apoi combinezonul de unică folosință – peste halat apoi o altă pereche de botoșei în picioare și o altă pereche de mănuși chirurgicale pe mâini și peste mânecile combinezonului. O nouă mască pe față. Gluga combinezonului peste capelină și o vizieră care să acopere fața. Ne-am îndreptat înspre saloanele pacienților, la fiecare ușă era pus un covoraș îmbibat în dezinfectant. Mă așteptam la ce e mai rău – având în vedere echipamentul de protecție pe care l-am îmbrăcat – atunci când dr. Dana Olar a deschis ușa primului salon. În schimb, m-am trezit într-un salon de spital, aparent normal, în care se aflau patru bărbați, aparent sănătoși. Așadar, unde e COVID-ul? Dr. Dana Olar mi-a explicat că doi dintre cei patru bărbați din salon fuseseră înainte internați la ATI și că s-au recuperat foarte bine. „Pot să respir” a fost răspunsul unui pacient în vârstă de 61 de ani la întrebarea medicului despre starea sa. Cum adică „pot să respir”?! a venit întrebarea mea. Pacientul a povestit momentul în care a debutat boala: „Am fost să cumpăr silicon, reparam ceva în casă și aveam nevoie de silicon. Când m-am întors de la magazin am simțit ceva în gât”. Iar de la acel „am simțit ceva în gât” starea bărbatului s-a tot deteriorat până a ajuns la spital, iar de aici direct la ATI, unde a stat șase zile. Un alt pacient, în jur de aproximativ 30 de ani, a povestit că s-a protejat încă de la debutul pandemiei în România: „Am purtat mască, m-am protejat atât eu cât și soția. În tot acest timp m-am dus la lucru, dar cu mască, cu distanță, cu dezinfectat pe mâini, însă degeaba m-am protejat doar eu dacă pe ceilalți nu i-a interesat. Așa că într-o noapte am început să am frisoane. Soția a pus peste mine trei pături, dar eu tot tremuram. Am avut mai multe zile febră, apoi am venit la spital”. Din fericire, bărbatul a dezvoltat o formă mai ușoară a bolii și nu a necesitat internarea la ATI. Nu același lucru se poate spune și despre cel de-al treilea coleg de salon, un bărbat de 46 de ani, șofer de TIR: „Am avut febră și nu scăpam nicicum de ea. M-am simțit foarte rău. Am mers la Urgențe și de aici… am ajuns la ATI unde am stat cinci zile”. Bărbatul de 61 de ani și cel de 46 de ani urmau să efectueze duminică testul pentru a afla dacă mai sunt pozitivi. Însă chiar și așa, noua lege prevede că pot pleca acasă – pozitivi fiind. Pacienții însă nici nu au vrut să audă de așa ceva: „Nici vorbă! Să-i infectăm pe alții?”. Optimismul pacienților – după ce au petrecut până la șase zile la ATI – mi s-a părut extraordinar. Ne-am luat rămas bun cu urarea „sănătate!”, fără să-mi dau seama că deja trecuseră câteva minute bune, deși nu uitasem sfatul medicului că e recomandabil să nu petrecem foarte mult timp într-un salon.

Ușa celui de-al doilea salon, amplasat vizavi de primul, s-a deschis, iar aici erau internate patru femei, două dintre ele fiind mamă și fiică. Ambele cu obezitate, adică o comorbiditate. Femeile nu ajunseseră la ATI. Mama respira cu ajutorul unui furtun care-i fusese introdus în nas, tot la al treilea cuvânt făcând pauză pentru că îi era greu să respire. O a treia femeie, internată în salon, ajunsese la spital chiar în acea noapte. Diagnosticată și cu lupus – o boală autoimună – femeia a povestit că a avut febră și dureri îngrozitoare la nivelul mușchilor. Cea de-a patra pacientă era o femeie trecută bine de 80 de ani cu probleme cardiace și renale. Bătrânica a povestit că nu știe de la cine a luat boala. Le las pe doamne și le urez „sănătate”.

„Dezinfectăm din nou”

Ne îndreptăm spre zona în care trebuie să dăm jos echipamentele de protecție. Dăm jos viziera, o dezinfectăm, dezinfectăm și mănușile. Dăm jos botoșeii, îi aruncăm, dăm jos mănușile, le aruncăm, dezinfectăm prima pereche de mănuși puse pe mâini. Dăm jos gluga, apoi combinezonul, apucăm din interior, îl rulăm și îl aruncăm, dezinfectăm mănușile. Dăm jos halatul, rulăm pe interior, îl aruncăm, dezinfectăm mănușile. Dăm jos capelina, o aruncăm și dezinfectăm mănușile. Dăm jos prima pereche de botoșei, pe care o aruncăm și dezinfectăm mănușile. Dăm jos masca, o aruncăm, dezinfectăm mănușile pe care le aruncăm ultimele. Și acum îmi răsună în urechi vocea medicului: „Dezinfectăm din nou!”, după înlăturarea fiecărui obiect de protecție purtat. Cele câteva minute petrecute în echipamentele de protecția au echivalat cu o ședință la saună. Este practic imposibil să petreci mai mult de 20 de minute în acele combinezoane fără să resimți un disconfort major în ceea ce privește căldura.
Condițiile de lucru, în acest context, sunt extreme, însă pacienții sunt văzuți zilnic, cadrele medicale intră la ei prin rotație și nu, ușile saloanelor nu sunt încuiate.

De învățat

Mai avem multe de învățat despre acest virus. În primul rând va trebui să învățăm să trăim cu el pentru că nu va dispărea prea curând. Și cum trăim împreună cu un virus? Ne protejăm. Purtăm masca de protecție în spații închise sau în spații publice foarte aglomerate, cum ar fi piețele. Un alt aspect ar fi evitarea spațiilor aglomerate. Igienizarea mâinilor ar trebui deja să fie un obicei. În acest mod suntem un pic mai protejați. Virusul se manifestă diferit de la persoană la persoană spun medicii care au tratat și tratează pacienți infectați cu SARS-CoV-2. Cadrele medicale vorbesc despre un răspuns imun extraordinar de accentuat al organismului în cazurile severe. Este vorba despre așa numita furtună de citokine. În partea a doua a infecției, după ziua a șaptea, se eliberează în organism această furtună de citokine. Este un răspuns imun exagerat al organismului, adică acesta răspunde mult mai puternic decât ar trebui și ajunge să producă leziuni în toate organele, în pereții vaselor, ceea ce conduce la tromboembolism. De aceea, în aceste cazuri se aplică și tratamente cu anticoagulant. La alte persoane infectate, virusul se manifestă în alte fel, mai moderat. Toată lumea este expusă și toată lumea trebuie să se protejeze. Se estimează că în Arad, majoritatea formelor de până acum au fost forme ușoare. Așadar, procentajul de cazuri foarte severe și critice este redus. 80 la sută au fost forme ușoare și medii.

85 de paturi ocupate

Din păcate, din cele 91 de paturi disponibile în spitalul TBC din Grădiște pentru bolnavii de COVID, 85 erau deja ocupate vineri dimineața, însă, medicii spuneau că acestea se vor ocupa până spre amiază. Tot aici, însă la ATI erau disponibile șase paturi din 12. Deci, capacitatea acestei unități medicale se prea poate să fie deja ocupată. În acest caz, se vor redeschide alte spitale care să preia bolnavii de COVID.

Ce se va întâmpla?

Ce se va întâmpla însă dacă populația nu va conștientiza nici măcar acum riscul uriaș de infectare și nu se protejează? Medicii estimează că vor crește foarte mult cazurile, că spitalele vor fi arhipline, unii dând Italia drept exemplu, alții vorbesc despre colapsul sistemului medical, despre epuizarea cadrelor medicale și despre imposibilitatea de a-i trata pe toți pacienții infectați în mod egal.

„Virusul nu va dispărea în curând”

Întrebată dacă va dispărea virusul, medicul pneumolog Dana Olar a răspuns: „Cred că trebuie să învățăm să trăim cu el, să învățăm să ne protejăm extraordinar de bine pentru că în curând nu va dispărea. Să încercăm să nu ne panicăm, să aplicăm distanțarea, să purtăm măști, și să ne igienizăm mâinile cât mai des”.